În anul întâi de facultate, am făcut un calcul despre cât de multe ore o să îmi dedic carierei. Cât de mult timp din viață stă un om obișnuit ‘la muncă’. Răspunsul, de altfel intuitiv, e șocant când îl articulez în cifre – 80.000 de ore. Când vezi numărul asta, ai două opțiuni – fie te prefaci că nu l-ai văzut (numai că timpul tot trece, sic), fie îți pui niște întrebări serioase despre ce contează pentru tine, și în al cui scop vrei să-ți dedici o treime din viață. Cea mai grea e prima dată când îți pui întrebarea asta. De pe băncile facultății, uitându-te în zare către ce urmează, cum alegi încotro s-o iei? 

—

Dacă ești schior și te antrenezi pe o pârtie, ai o serie de ‘porți’ prin care trebuie să treci. Bețe albastre și roșii se alternează, îți indică unde să virezi, când să îți îndoi genunchiul sau să îți împingi umărul în față. Parcurgi traseul indicat de porți și o să ajungi până jos, fără să fie nevoie să te gândești unde să virezi. Dacă te-ai dat prin porți multă vreme, ai tendința să le cauți și când ele nu mai sunt. Te duci în același loc, doar-doar găsești iar vreun băț albastru sau roșu. Dacă ai avut toată viața un sistem care ți-a determinat următorul pas, ți-a spus încotro să o iei și te-a ținut de mână – e greu să-ți imaginezi momentul în care sistemul se evaporă peste noapte. 

Mulți dintre noi am avut un astfel de sistem – îi zice ‘școală’. La șapte ani, ne-am așezat în bănci și ne-a fost clar că mai e mult până scăpăm de școală. Și nici n-o să fie nevoie să scăpăm prea curând – o să dea liceul peste noi, și apoi o să de ducem la facultate. Un orar o să se transforme într-altul, un test o să devină o sesiune, o compunere un eseu. Din fiecare pas o să curgă un următor pas logic și concret. Tot ce avem noi de făcut, că să trecem prin copilărie și adolescență, e să urmăm pașii cronologic. O să ne ducă ei undeva. Mai mult, fiecare ciclu e parșiv. Te convinge că n-o să se termine niciodată, că o să urmeze mereu ceva clar și sigur. Până când am ajuns toți, în ultima Septembrie de început de școală – și-atunci s-au aruncat regulile în aer. Dintr-odată, nu mai e clar ce vine după. Unde plătim chiria, cui răspundem, și cine ne dă teme pentru acasă. 

—

În fața incertitudinii imense, primul instinct, la fel ca schiorul care își caută porțile, e să te agăți de ce pare cel mai sigur. Dacă studiezi la o facultate de top, ai dat cu siguranță peste companiile mari care vin să recruteze în campus, te scot la o cină extravagantă și îți povestesc despre toate beneficiile pe care le primesc angajații lor. Lucrul ăsta e normal – companiile au bugete mari, mulți angajați care lucrează în recrutare și care vor să găsească cei mai talentați absolvenți. Fără să dau în ipocrizie – pentru unii dintre noi, o companie titrată e o idee bună. Numai că mulți alții plecăm dintr-o ușoară inerție pe drumul bătătorit, ne trezim trimițând o aplicație și încă una, numai ca peste câțiva ani să ajungem tot la întrebarea aia mârșavă – ‘ce fac și cum am ajuns aici?’. 

Teza eseului ăsta e simplă – înainte să semnezi un contract pentru o carieră prestigioasă într-o companie mare, fă o plimbare. Gândește-te dacă ăsta e locul în care vrei să fii. Uite niște întrebări pe care să ți le pui. Aceleași întrebări se aplică dacă nu știi încotro să o iei după ce termini facultatea. Sau dacă au trecut deja ceva ani de la primul job, și te gândești să-l schimbi.

Unu – cât de repede ai nevoie de gratificarea rezultatului propriei munci? Când lucrezi la un proiect, ai nevoie să vezi un rezultat rapid, care să te motiveze să continui să muncești – sau te mulțumești cu ideea muncii, și poți să aștepți o perioadă mai lungă pentru încununarea efortului tău într-un rezultat concret? Dacă ai nevoie de gratificare imediată, poate e timpul să consideri o companie mică, în care ritmul e alert și mereu apar provocări noi care trebuie rezolvate rapid. O companie mare vine inevitabil la pachet cu proceduri bine stabilite (și ușor lungi) care s-ar putea să te demotiveze. 

Doi – cât de mult apetit pentru risc ai? Vrei să cari pe umeri responsabilitate mare pentru munca ta, să simți că decizia ta contează și că învârți niște rotițe în mersul companiei tale? E greu să obții asta ca junior într-o companie de mii de persoane. Sau, la polul opus, vrei să faci parte dintr-o echipă diversă și numeroasă, în care să înveți direct de la oameni cu multă experiență? E greu să obții asta într-un startup. 

Trei – de unde îți tragi motivația? E extrinsec sau intrinsec procesul? Aici e foarte important să nu te minți frumos. Poate că motivația ta principală sunt banii, sau oamenii cu care lucrezi, sau sentimentul că dai de furcă unei probleme grele de care ești profund pasionat. Cu cât mai mult te apropii de a identifica ce te motivează cu adevărat, cu atât o să fii mai aproape de a căuta (și a găsi) job-ul ideal pentru tine. 

Despre întrebările astea, despre povești de la început de carieră și despre confuzia din ultimii ani de facultate am vorbit în cel mai recent episod al podcastului nostru, Ideofonic – https://www.youtube.com/watch?v=24tKlEc1fg4

 —

Ai vreo idee, vreo întrebare, vreun gând puternic pe care vrei să ni-l zici și nouă? Scrie-ne la contact@ideofonic.ro