Pe scurt, dacă ai doar un minut: Filip Buscu, elevul nostru, a fost admis la Stanford. Am vorbit despre ce înseamnă să îți găsești pasiunea, de ce e importantă reziliența și de ce eseurile tale trebuie să fie autentice, atunci când aplici la facultăți de top din SUA. 

Săptămâna trecută a fost ‘Ivy Day’. Dacă ești neinițiat în lumea facultăților americane, Ivy Day e ziua în care liceeni din lumea întreagă primesc răspunsul de la facultățile Ivy League.  Admiterea la facultăți de top din SUA este un vis pentru mulți, iar universități precum Harvard, MIT, Yale sau Stanford atrag în fiecare an candidați excepționali din toate colțurile lumii. 

Sunt opt universități în Ivy League, printre care și Harvard, Princeton sau Yale. Pe lângă astea, mai există o serie de facultăți americane prestigioase, printre care și Stanford sau MIT. 

Se concretizează deci o listă scurtă de instituții la care visează elevi de peste tot. Locuri prestigioase, cu rate de acceptare sub 4%, care par a fi rampe de lansare către un viitor de succes. Locuri în care e absolut normal să stai la cină cu prim-miniștri, fondatori de companii evaluate la peste un miliard de dolari sau cercetători care lucrează la cele mai dificile întrebări ale umanității.

O mână de români intră la astfel de facultăți în fiecare an. Printre elevii noștri din ultima generație admisă este și Filip, care în august zboară către Stanford. Am stat de vorbă cu el despre experiența lui în liceu și procesul de aplicare prin care a trecut. Mai jos, trei învățături pe care le-am extras.

Unu. Lasă-te ghidat de o pasiune puternică.

Filip și-a descoperit pasiunea pentru inginerie aerospațială când avea 5 ani. Nu știa pe atunci ce e aia ingineria sau cum funcționează exact un motor, dar îi plăcea să meargă pe câmp cu bunicul lui să se uite către cer și să analizeze avioanele care zburau. 

Îl fascina faptul că oamenii, mici și fragili cum sunt, pot să ajungă atât de sus, la propriu.

În joacă, a început să construiască propriile modele care să poată să zboare. Prototipuri de avioane mici, pe care să le lanseze și să încerce să le mențină în zbor. Câteva au zburat, altele s-au prăbușit. La un moment dat, a muncit câteva luni bune de zile la un model. Și apoi, s-a prăbușit aproape imediat.

Atunci și-a dat seama că trebuie să învețe niște fizică serioasă și niște modele matematice complexe dacă vrea să poată să lanseze corpuri în orbite cerești. Avea 13 ani și a hotărât să își ia pasiunea în serios. S-a înscris la ICHB, unul dintre liceele de top din București. Acolo a început să pună bazele teoretice ale modelelor practice la care visa.

În timp, a ajuns să lanseze sateliți în spațiu (detalii mai multe despre asta, mai jos), să participe la concursuri internaționale și să își urmărească pasiunea până în California, în cealaltă parte a lumii.

Orice rezultat mare pornește de la o intuiție inițială, o dorință puternică de a vedea ceva nou în lume sau de a atinge un țel pe care tu îl consideri important. 

Pentru Filip, țelul a fost zborul. Pentru tine, poate să fie biologia marină, modelele genetice, poezia sau etica aplicată. 

Dacă vrei să faci parte dintr-o instituție prestigioasă, ai nevoie să identifici lucrurile de care îți pasă și să faci ceva în sensul ăsta. ‘Ceva’ înseamnă, aici, o dedicare profundă către domeniul respectiv, un proiect pe care să-l derulezi pe parcursul mai multor ani și care să crească odată cu tine.

Dacă nu știi de unde să începi și simți că nu ai găsit încă o pasiune, am scris un articol despre asta. Citește-l aici. 

Doi. Reziliență, reziliență, reziliență 

E una dintre trăsăturile pe care facultățile de top le vânează. Reziliența e importantă pentru că lumea în care trăim o necesită. Aproape orice obiectiv ai avea, o să existe momente în care pare că universul își pune toată greutatea împotriva ta. Momente în care oamenii din jurul tău nu cred în ideile tale, în care calculezi greșit datele problemelor cu care te confrunți, sau în care pur și simplu nu știi cum să ieși dintr-o situație dificilă.

Iar asta o să se întâmple constant, atât în viața ta personală, cât și în cea profesională. Reziliența e de bază în oamenii care ajung să își îndeplinească visele. Posibil, din cauza asta, să fie o trăsătură de caracter atât de dorită de facultățile de top din străinătate.

Filip a plecat de la o dorință clară – să trimită în spațiu primul satelit construit de către elevi de liceu din lume. De altfel, a fost și al doilea satelit românesc lansat. Până să ajungă acolo, a fost forțat să treacă prin multe provocări.

La început, s-a chinuit să găsească finanțare. După multă muncă, a reușit să găsească un loc pe o navă care trebuia să fie lansată în spațiu, numai că nava n-a mai decolat. Și deci, nici satelitul. Apoi, satelitul s-a dovedit a fi prea mare și prea greu, deci Filip și echipa lui au fost nevoiți să se întoarcă la început, să schimbe cu totul dimensiunile.

După multe căutări, au obținut, în final, un loc pe o rachetă a unei misiuni SpaceX. Și într-un final, satelitul a ajuns în spațiu și a transmis primul semnal.

Rezultatul a venit ani buni după momentul inițial al dorinței. Drumul între aceste două puncte a fost mânat de reziliență. 

Dacă vrei să obții ceva de care îți pasă (și mai ales dacă e ceva greu de obținut), trebuie să îți cultivi apetitul pentru încercare și abilitatea emoțională să încerci din nou atunci când te lovești de o barieră.

Facultățile americane de top sunt conștiente că drumul către succes implică o serie inevitabilă de eșecuri, deci caută aplicanți care să fi înțeles și ei realitatea asta. Dacă poți să le arăți că înțelegi ce înseamnă s-o dai în bară, să te lovești de obstacole și totuși să continui să mergi, atunci șansele tale cresc considerabil.

Trei. Eseurile cu care aplici nu trebuie să fie perfecte. Trebuie, în schimb, să fie scrise într-o voce autentică.

Aplicația la universitățile de top din America include mult scris. Trebuie să scrii un eseu general, pe care îl trimiți la toate facultățile la care aplici („Common App Essay”). Pe lângă el, fiecare facultate cere câteva eseuri adiționale. Dacă aplici la 20 de facultăți, o să scrii în jur de 50 de eseuri.

Multă lume crede că eseurile astea trebuie să fie scrise perfect. Să aibă un anumit ton, să se folosească de vreo anumită metaforă, să bifeze căsuțele x, y, z. Realitatea stă ușor diferit.

Facultățile americane nu te provoacă să scrii pentru că își doresc să vadă cât de bine stăpânești limba engleză, ci pentru că vor să vadă cine ești, mai în profunzime decât notele tale în teste sau activitățile tale extracurriculare. Vor să își dea seama ce te motivează și care sunt valorile tale. Vor să fie martori la modul în care observi tu lumea.

Iar autenticitatea, așa cum îmi spune și Filip, nu poate fi forțată sau obținută rapid. Nu poți să comanzi un eseu gata scris care să te scoată în evidență. În schimb, trebuie să treci printr-un proces în care îți pui întrebări serioase despre lumea din jur și cum te poziționezi față de ea, despre cine ești și ce îți dorești de la propriul viitor.

Rezultatul la care o să ajungi s-ar putea să nu fie „perfect”. Dar e al tău, și asta contează.